Recent, președintele interimar al României, Ilie Bolojan, a anunțat că Palatul și grădinile de la Cotroceni vor fi deschise publicului. Poate puțini știu că în grădinile palatului se găsesc vase de dimensiuni impresionante, confecționate în perioada comunistă de către olarii Julianna Szolga Géczi și tatăl ei, Ioan Hașaș, din Vadu Crișului.
Pământul slab din zona localității Vadu Crișului nu le-a permis locuitorilor să trăiască exclusiv din agricultură. Însă calitatea deosebită a lutului din împrejurimi a făcut posibilă practicarea meșteșugului olăritului. Vadu Crișului este singurul centru de olărit din România unde materia primă utilizată este lutul alb, care, după ardere, dă naștere unei ceramici albe, luminoase.
Primul document scris care atestă prezența olarilor în Vadu Crișului este o petiție din 1639, înaintată Dietei din Alba Iulia de Erzsébet Zsólyomi, stăpâna cetății Șinteu (Sólyomkővár), prin care cerea scutirea satului de obligația de a furniza cai de înlocuire pentru stația de diligențe din Vad, deoarece locuitorii săi erau olari și cizmari. Istoria olăritului în Vadu Crișului datează, însă, de mult mai înainte. Ceramica de aici este renumită pentru albul său unic în Europa, datorat lipsei oxidului de fier din lutul cenușiu extras din zonă.
Conform unui recensământ din 1896, cei aproximativ 50 de olari din sat au confecționat, în acel an, 175.000 de oale. Totuși, în 1899, Camera de Comerț și Industrie Oradea semnala declinul acestui meșteșug. În 1929, 130 de căruțe reprezentau olarilor din Vad la Târgul de la Negreni (Feketetó). Perioada de maximă prosperitate a fost în anii 1930, când peste o sută de familii se ocupau de olărit. Aceștia călătoreau pentru a-și vinde vasele din Debrețin până la Timișoara.
Încet, numărul olarilor a scăzut. Olăritul nu a fost niciodată o ocupație profitabilă; din această meserie se putea doar supraviețui prin muncă grea, la care participa întreaga familie. Pe măsură ce s-au deschis oportunități de angajare în zonă, mulți olari au renunțat la meșteșug și s-au angajat la fabrica Ceramica din localitate, la Refractara din Aștileu sau la mina din Șuncuiuș. Apariția plasticului, mai ieftin și mai rezistent, a fost un alt factor care a contribuit la declin. Astăzi, în Vadu Crișului mai funcționează doar două roți de olărit.
Juliska Néni, ultima mare olară
Olarul Julianna Szolga Géczi (născută pe 20 decembrie 1939), din cauza vârstei înaintate, nu mai lucrează, dar păstrează amintiri frumoase despre acest meșteșug.
„Nimic nu este mai spectaculos decât mângâierea lutului în ritmul uniform al roții de olar, încercând să ridici cu ambele mâini, ca pe o coloană fără sfârșit, vasul încă fragil”, ne mărturisește Juliska Néni, fiica lui János Hașaș, un olar desăvârșit.
„Mi-a plăcut olăritul de mică. Pe vremea aia, era o rușine ca o fată să practice această meserie, considerată bărbătească, așa că am învățat furând meseria de la tatăl meu. Când frații mei plecau la câmp, mă puneam la roată”, își amintește femeia. „Apoi, când am rămas văduvă și m-au dat afară de la fabrică, am continuat să olăresc, ca să nu-mi las copiii să moară de foame.”
Vase gigantice pentru grădinile de la Cotroceni
În anii ’80, faima meșterilor din Vadu Crișului a ajuns până la Nicolae Ceaușescu. În perioada 1983-1985, familia Julianna Szolga Géczi a realizat cele mai mari vase de lut din România, la comanda specială pentru grădinile Palatului Cotroceni.
„Tatăl meu, fiind mai bătrân, nu a vrut să-și asume sarcina, știind că niciun centru de olărit din țară nu s-a încumetat să le facă, din cauza dimensiunilor. Dar, pentru că nu aveam alte comenzi de la Cooperativa Arta Crișana din Oradea, am acceptat. Ni s-a promis câte 2.000 de lei pe bucată, cât un salariu lunar. I-am spus tatălui meu să dirijeze lucrarea, iar eu mă voi ocupa de execuție.”
Modelul era o vază uriașă, de 1,40 metri înălțime și 1,38 metri diametru. „La început, am încercat timp de o săptămână să le facem la roată, dar fără succes. Apoi am încercat în forme, însă ‘burta’ vasului era atât de mare încât se destrăma din cauza presiunii. Până și Securitatea ne-a vizitat, amenințându-ne cu sabotaj, că nu vrem să le facem.
După multe eșecuri, i-am spus tatălui meu să ne rugăm și Dumnezeu ne va ajuta! Așa s-a întâmplat. Noaptea, mi-a venit ideea să folosesc o bandă din cearceaf pentru a susține burta vasului. A doua zi, am încercat și a funcționat! Am fost ajutată de toată familia. Vasele erau atât de mari, încât trebuia să intru în ele pentru a le modela pereții.
Pentru ardere, am construit un cuptor special, cu gura la exact aceeași înălțime ca vasele, astfel încât să încapă perfect. Doar câte un vas putea fi ars odată. Soțul meu a pregătit un suport, iar bărbații au coborât vaza în cuptor cu ajutorul unui scripete, pentru că era foarte grea – peste 200 kg de lut intrau într-un singur vas.”
Recunoașterea unui meșteșug aproape pierdut
„Nici măcar nu ne-au lăsat să ne scriem numele nicăieri”, spune cu regret Julianna Szolga Géczi. „În primul an, am reușit să facem 13 vase mari și 15 mai mici. Cele mici erau cu aproximativ 30 cm mai scunde, aveau burta mai îngustă și erau decorate diferit.” Vasele erau transportate cu tirul, iar încărcarea se făcea cu scripeți.
După ce, în 2012, povestitorul Géczi Hegedüs Sándor din Vadu Crișului a fost distins cu titlul de „Maestru în artă populară”, în 2017, și Juliska Néni a primit aceeași onoare. Premiul, una dintre cele mai înalte distincții oferite de statul maghiar, i-a fost înmânat de Balog Zoltán, ministrul Resurselor Umane, de Ziua Națională a Ungariei.
