În data de 1 noiembrie 2005, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția 60/7, prin care a declarat data de 27 ianuarie drept Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului.
De ce 27 ianuarie? Pentru că, în această zi, în anul 1945, cel mai mare lagăr nazist de exterminare, Auschwitz-Birkenau (astăzi în Polonia), a fost eliberat de armata sovietică. Acea zi a scos la lumină ororile și tortura la care au fost supuși milioane de oameni sub conducerea liderului nazist Adolf Hitler.
Decizia ONU sublinia că „Holocaustul, în timpul căruia au fost uciși o treime din poporul evreu și nenumărați membri ai altor minorități, va servi pentru totdeauna tuturor oamenilor ca un avertisment asupra pericolelor urii, intoleranței, rasismului și prejudecăților.”
Cuvântul „holocaust” (în ebraică, termenul folosit este „shoah”) era utilizat încă din secolul al XVII-lea pentru a desemna moartea violentă a unui număr mare de oameni. Spre deosebire de cuvântul „masacru”, de origine latină („ucidere în masă de oameni de către alți oameni”), termenul „holocaust” putea desemna și dezastre sau catastrofe. Winston Churchill, de exemplu, l-a folosit înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, iar alții l-au utilizat pentru a descrie Genocidul Armean din Primul Război Mondial. Începând cu anii 1950, utilizarea sa a fost restrânsă, fiind folosită astăzi exclusiv pentru a desemna exterminarea evreilor de către naziști în ajunul și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Prezența evreiască în Bihor
În Bihor, dar și în zona defileului Crișului Repede, au trăit numeroși evrei. Lucrarea lui Ladislau Gyémánt, intitulată „Conscriptia fiscală a evreilor din Bihor pentru anul militar 1828/1829”, ne permite o reconstituire numerică a lumii evreiești din Bihor în structurile sale esențiale. Din carte aflăm că „prezența evreiască în Bihor datează din Evul Mediu, dar semnalările sporadice din secolele XV-XVI nu permit o estimare cantitativă asupra ponderii sale. Abia în secolul al XVII-lea, odată cu instaurarea stăpânirii habsburgice și cu practica imperială a înregistrărilor statistice periodice, putem reconstitui o imagine clară asupra comunității evreiești.”
Conscriptia din 1848 menționa 2.447 de persoane de origine evreiască în Oradea. Totodată, aflăm din lucrare că, în 1829, în Vadu Crișului trăia o singură familie de evrei (6 suflete), în Tăpa de Criș două familii (29 de persoane), iar în comitatul Bihor erau consemnați 8 evrei din Velența și alți 12 din localități precum Borod, Topa de Criș, Bratca și Vadu Crișului. În 1837, în Vadu Crișului erau 5 evrei, numărul crescând la 73 în 1880, la 82 în 1910, scăzând la 63 în 1930, ajungând apoi la 120 în 1934 și la 60 în 1941.
Populația evreiască a contribuit semnificativ la dezvoltarea localității, participând la viața religioasă, educațională, culturală și economică. Aveau o casă de rugăciune pe malul Crișului, iar slujbele se țineau în limba maghiară.
Deportarea evreilor
În mai 1944, cei peste 60 de evrei din Vadu Crișului au fost adunați și deportați. Profesorul Juhász Viktor, în monografia localității, enumeră familiile deportate: Frönlich Ábrahám (șofer), Wégner József (măcelar), Klein Sándor, Andor László, Klein József (negustori), Raducziner József (tâmplar), familia Morgenstein (brutari), dr. Timar Miska (medic) și alții.
După război, doar 10 supraviețuitori s-au întors în sat, majoritatea plecând ulterior în Israel, SUA sau alte țări. În prezent, în Vadu Crișului nu mai locuiește niciun evreu. Singurul martor al prezenței lor este cimitirul evreiesc, împrejmuit în anii 1970 cu sprijinul celor plecați.
Comemorare
Potrivit tradiției evreiești, ziua comemorării începe cu o seară înainte. Se aprind șase torțe, simbolizând cele șase milioane de victime evreiești. Astăzi, să aprindem și noi o lumânare în memoria lor. Fie ca amintirea lor să rămână vie! Dumnezeu să-i odihnească în pace!
