În prima zi a lunii octombrie este sărbătorită, la nivel internațional, Ziua Persoanelor Vârstnice, instituită de Organizația Națiunilor Unite în anul 1990.
Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice a fost stabilită la 1 octombrie a fiecărui an de către Organizația Națiunilor Unite, prin Rezoluția nr. 45/106/1990, cu dorința ca statele lumii, prin guvernele lor, să omagieze generațiile ajunse la vârsta senectuții pentru contribuția lor la reconstrucția și dezvoltarea societății, la crearea bunurilor materiale și spirituale, la progresul omenirii. Este o zi în care să ne sărbătorim bunicii sau părinții, oamenii dragi pe care îi cunoaștem sau orice persoană în vârstă. Dar, din păcate, e doar o zi într-un an…
„Orice om își dorește să trăiască mult, dar nici unul nu vrea să îmbătrânească”, spunea Jonathan Swift. Într-adevăr, a ști cum să îmbătrânești este o capodoperă a înțelepciunii și unul dintre cele mai dificile capitole din marea artă de a trăi. Fără bătrâni și fără bătrânețea lor minunată, lumea aceasta ar fi mult mai tristă și, desigur, mai conflictuală – lipsită de calm, de echilibru și de rost.
„Grija pentru bătrâni, pentru copii și pentru săraci arată gradul de civilizație și profunzimea trăirii creștine a unui popor”, afirma Patriarhul Daniel. Comunitatea umană tradițională s-a preocupat dintotdeauna de persoanele vârstnice, considerându-le nu o povară, ci un izvor de binecuvântare, un tezaur ce poartă în el tradiția vie și iubirea milostivă, prin participarea lor la creșterea copiilor. Bătrânețea trebuie înțeleasă și ca vârsta la care ne apropiem de sfârșitul călătoriei pământești, când Domnul Iisus Hristos ne conduce la casa Tatălui ceresc. Nu trebuie să regretăm că îmbătrânim. Este un privilegiu refuzat multor oameni!
Cât de mult ne iubim bătrânii, ai noștri? Cât de mult îi prețuim? Cât de des le cerem sfatul? Sau ne strecoară prin gând doar ideea că ne-ar rămâne de la ei o casă, un teren sau niște bani? Sunt întrebări deschise la care ar trebui să reflectăm.
M-am gândit mult ce aș putea să scriu și să le urez, nu numai în această zi, ci în fiecare zi a anului. Multe, poate foarte multe! Că le înțeleg durerile și dorul, uneori singurătatea și așteptarea. Că le sărut mâinile bătrâne și muncite, ochii cu cataractă care poate nu mai văd, sau văd doar ca prin ceață, ridurile și lacrimile, suferința și bolile. Dar eu nu mai am cui… Am pierdut aceste ocazii. Din păcate, la tinerețe domină intuiția, iar la bătrânețe cugetarea; de aceea, la tinerețe omul este mai mult poet, iar la bătrânețe mai mult filosof.
Și cât de puțin așteptau părinții mei de la mine, de la tine… Doar un semn, un telefon sau, ce minune!, vizita copiilor ori a nepoților. Pentru că „Cununa bătrânilor sunt nepoții, iar mărirea fiilor sunt părinții lor” (Solomon 17,6).
De multe ori mă gândesc că e un privilegiu să îmbătrânești, dar numai cine trăiește bătrânețea cu neajunsurile ei poate spune că nu-i chiar atât de ușor. Uneori, pe stradă, când văd bătrâni încovoiați și slăbiți de ani, mă gândesc cât de frumoși au fost cândva, cât de veseli și plini de viață.
Pe oamenii bătrâni suntem datori să-i cinstim cu toții. Bătrânețea este rezumatul vieții. La această vârstă aduni întreaga viață trăită și, cu tot ceea ce ești, mergi spre lumea cealaltă.
Atât cât îi mai avem, haideți să fim mai mult alături de ei, să le telefonăm, să stăm de vorbă, să îi ajutăm, să le facem câte o mică bucurie. Iar dacă nu-i mai avem, să bucurăm un prieten, un vecin, un bătrân de pe stradă. Cu o vorbă, cu un zâmbet, cu o mână de ajutor. Luați o cutie de bomboane sau o prăjitură, o floare ori o pâine și dăruiți-le unui bătrân. Oricare. Și spuneți-i „Sărut mâna!”. Atât. O să vă simțiți tare bine după aceea și veți vrea să vă simțiți așa în fiecare zi. Pentru EI și pentru voi!
La mulți ani tuturor vârstnicilor!
